"Eliberatorii" ocupanţi!

Iniţial mă hotărâsem să nu scriu prea multe despre Decretul lui Ghimpu privind ocupaţia sovietică de la 28 iunie 1940 şi nu din cauza că nu aş fi fost deacord cu el, ci datorită faptului că se scrisese mult, se făcuse mult tam-tam pe acest subiect şi încă ceva în plus scris şi de mine poate nu ar fi fost neapărat eficient. Însă, după circul celor de la CC - Curtea Corupţilor şi după prostiile scoase pe gură aseară la Jurnal tv de un anume Nazaria, ce se pretinde a fi mare istoric, pur şi simplu am simţit nevoia să o fac, să scriu despre această nedreptate făcută de CC.

Totodată, ştiam că acest Decret nu va avea viaţa lungă. Aveam teama că cei de la Curtea Corupţilor se vor închina din nou idolilor lor şi înainte de a da verdictul se vor mai conduce în timp din nou după ceasurile elveţiene. Totuşi aveam o speranţă că nu se va întâmpla aceasta şi că vom mai avea ocazia să trăim în adevăr istoric până la alegerea lui Lupu ca preşedinte (căci cam asta arată sondajele, din păcate), care imediat după investirea sa, primul lucru care era să-l facă era să anuleze acest Decret. Doar că cei de la CC l-au privat pe Lupu de această mare satisfacţie şi nici nu vreau să mă gândesc ce supărat trebuie să fie politicianul nostru pe ei.

Dar să revenim la Decret şi la adevărul istoric pe care acesta îl susţinea, adevăr care este scris în cărţile de istorie (altele decât cele scrise de istoricii lui Voronin prin beciurile de la Condriţa), adevăr care am avut ocazia să-l aud chiar de la persoane care au avut nenorocul să simtă pe pielea lor binele "eliberatorilor" ocupanţi.

În continuare o să încerc să scriu din memorie cele spuse de bunicul meu, care a trecut prin toate ororile războiului doi mondial şi prin ororile organizate de sovietici după, împotriva oamenilor.

De fiecare dată când începea să-mi povestească câte ceva din copilăria sa, bunicul nu uita niciodată să înceapă în felul următor: "Eu îţi spun ţie toate astea, da' tu să nu crezi că eu îi iubeam tare la acea vreme pe români. Eu îţi spun asta pentru că-i respect pentru ceea ce au făcut pentru noi, pentru educaţia pe care am primit-o în timpul lor şi pe care am pierdut-o după ce-o venit ruşii". El le mulţumea pentru cele patru clase pe care a apucat să le facă în timpul României Mari, până la începerea războiului de unde şi ştia să citească româneşte (cu grafie latină). Cu alfabet chirilic nu a mai apucat să înveţe a citi, având mari probleme atunci când trebuia să semneze ceva, de fiecare dată încurcând literele chirilice cu cele latine. La fel spunea că ruşii nu au avut nevoie să se ocupe de şcolarizarea copiilor, ei mai degrabă căutau cum să sărăcească lumea de tot ce aveau prin case, să le ia până la ultimul bob de porumb din casă. Iar cei care se încăpăţinau şi nu vroiau să le dea tot ce au din casă erau bătuţi, uneori şi până la moarte.
Astfel se comportau "eliberatorii" lui Nazaria cu populaţia

Aproape de fiece dată când îmi povestea câte ceva, încerca să facă o paralelă între cum a fost cu românii şi cum a fost după venirea ruşilor. Spunea că a fost greu cu românii, deoarece erau severi, îi mai şi băteau atunci când nu învăţau bine la şcoală. Se comportau sever şi cu cei maturi, care în mare parte erau învăţaţi încă de regimul ţarist rus să fure, să facă diferite nelegiuiri şi era foarte greu de scăpat de aceste obiceiuri urâte. Mi-a spus că cineva furase o găină cu tot cu pui de la o bătrână. Pedeapsa a fost că i-au fost legate la gât găina cu puii şi purtat prin tot satul aşa, iar oamenii avea dreptul să-l scuipe şi să-l batjocorească pentru ai fi de învăţătură, să nu mai fure.
Îmi povestea şi de ura unora mai în vârstă pentru români. Chiar era un vecin, care, de fiece dată când vedea o patrulă de jandarmi trecând pe la poarta lui, ieşea în faţa lor şi-şi făcea treburile. Bineînţeles că-i aplicau de fiecare dată câte o corecţie, dar era în zadar, astfel de oameni erau irecuperabili, aşa cum sunt unii şi în prezent, despre care am vorbit în articolul precedent, în lista cărora îl includ şi pe "marele istoric" Nazaria.

Am avut ocazia să aud din gura bunicului şi despre laşitatea ruşilor, a acelor partizani care te împuşcau pe la spate, după care fugeau, neavând curajul nici măcar să vadă dacă şi-au omorât duşmanul sau nu. Este vorba de un ofiţer din armata germană, care fiind înaintat în vârstă, după ce au scos sovieticii din Basarabia împreună cu armata eliberatoare română, hotărâse să nu meargă mai departe cu trupele ci să rămână în satul de baştină a bunelului, ocupându-se de educaţia băştinaşilor şi având grijă ca fiecare copil să meargă la şcoală. Îmi amintesc că-mi spunea bunicul că a învăţat multe lucruri frumoase de la acel om şi puteau să mai şi înveţe, dacă nu era împuşcat mişeleşte de la spate chiar în momentul în care se chinuia să explice copiilor (cunoştea doar câteva cuvinte în română) că nu e bine să furi de la colegul tău, nici chiar un fruct.
Oare de ce nu le plăceau "eliberatorilor" lui Nazaria ca copii să fie educaţi şi să crească cu o altă educaţie decât cea primită de perinţii lor în timpul ţarului?

Am avut ocazia să aud şi despre nenorocirile prin care au trecut după terminarea războuiului sub noua conducere a "eliberatorilor", foametea organizată de sovietici pentru nimicirea acestui popor şi înlocuirea lui cu veneticii din întreaga URSS, deportările... şi toate astea din gura unui om care a simţit pe propria piele aceste orori, nu din cărţile pline de minciuni ale celor de genul lui Nazaria.
Familia bunicului meu scăpase de deportări, nefăcând parte din categoria chiaburilor, aşa cum le plăcea sovieticilor să-i numească pe oamenii înstăriţi, pe profesori, intelectuali, preoţi etc. Au scăpat şi datorită faptului că nu au avut ură turnătorii pe familia lor.
Nici de colectivizările forţate şi de maturarea podurilor şi hambarelor până la ultimul bob de prorumb nu au scăpat oamenii din satul bunelului. Ce a urmat după asta a fost cu adevărat groaznic. Câinii şi pisicile dispăruse-ră cu desăvârşire din satul lor, în lipsa altei surse de hrană pentru oameni. Mi-a povestit că au existat şi unele cazuri de canibalism, unul chiar printre vecini. Bineînţeles, că restul familiei acelui om care a recurs la asemeni gest, împreună cu el, a dispărut fără urmă, nemaiştiindu-se nimic de ei, după ce, chiar în acea zi au fost vizitaţi de nişte militari sovietici.
Şi milioanele de oameni omorâţi prin împuşcare, înfometare, în urma deportărilor, tot meritul "eliberatorilor" este.

Pe la începutul anilor '90, în timpul uneia din ultimele povestiri ale bunicului meu, acesta m-a întrebat: "voi faceţi şcoală acum, spune-mi şi mie, de ce ne-au făcut toate astea, de ce ne omorau prin înfometare, de ce-şi băteau joc de noi, că noi nu le-am făcut nimic, nu eram vinovaţi cu nimic"? Cu părere de rău nu am putut să-i răspund atunci la acea întrebare, deoarece eram abia prin clasa a parta şi nu aveam de unde să ştiu ce au avut ruşii cu bunicul meu.

Astfel, am rămas şi acum cu un mare regret, nu am mai apucat să-i explic de ce a suferit atât, săi spun că el şi toţi ceilalţi care au avut de suferit nu avea nicio vină. A plecat de pe această lume fără ştie de ce a suferit atât.