Despre sentimente de nedescris pentru unii, sau greaţă şi grimase pentru alţii, în incinta Consulatului Român din Chişinău

Cam aşa aş putea descrie cele petrecute ieri, 23 februarie când am avut marea onoare de a deveni cetăţean român cu acte în regulă, în urma depunerii jurământului faţă de România.

Nu am scris ieri despre acest lucru, deoarece am vrut să mă bucur în linişte de o zi specială din viaţa mea, fără să dau atenţie profitorilor care nu-şi dau rând pentru obţinerea paşaportului românesc doar pentru a putea călători liber, nicidecum pentru că ar nutri careva sentimente patriotice, sau măcar pozitive faţă de România.

Poate nu aş fi scris nici azi despre acest lucru, dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru cu totul revoltător, astăzi, când am mers din nou la Consulat pentru a-mi face programare pentru depunerea actelor în scopul obţinerii certificatului de naştere românesc. Dar, să vă redau şirul evenimentelor în ordinea în care au avut loc.

După cum am menţionat şi în articolul precedent, eram nespus de bucuros şi totodată nerăbdător de a se face ora 15:00 cât mai curând, atunci când voi avea, pentru prima dată în viaţă, ocazia de a onora în mod oficial imnul de stat al României.

Da, era o mare dorinţă a mea, care până la urmă s-a realizat cu multe greutăţi şi aşteptări, căci nu am beneficiat de nicio facilitare la redobândirea cetăţeniei aşa cum se laudă unii politicieni (de genul masculin şi feminin), care ar fi redobândit-o încă de prin 1992, alţii că ar fi luat-o la fuguţa, vrei nu vrei şi în regim de urgenţă, căci era ameninţat de pericolul comunist sau alţii care nu au fost politicieni, ci scriitori şi alţi “mari naţionalişti”, cu buzunare încăpătoare în care au încăput toate zecile şi sutele de milioane oferite de către România pentru promovarea spiritului românesc între Prut şi Nistru, şi care, într-un mod neînţeles au fost investiţi în propriile afaceri sau în afacerile fiilor sau fiicelor, care astăzi au ajuns să fie foarte prospere.

Dar să revenim la ziua de 23 februarie, în jurul orei 15 undeva prin incinta Consulatului Românesc de la Chişinău, acolo unde în stilul nostru balcanic şi de ce nu românesc (moldovenesc, dacă aşa vă place mai mult), se dădeau mari îmbrânceli şi coate, fiecare dorindu-şi să ajungă în faţă, printre primii. Staţi liniştiţi, nu se grăbeau ei să depună jurământul de credinţă faţă de Ţară. Mai degrabă, în marea lor majoritate îşi doreau să ia mai repede Certificatul de Cetăţenie Românesc şi să se facă nevăzuţi, ca nu care cumva să-l vadă sau recunoască cineva şi să-i zică că este român şi nu moldovean, aşa cum îi place lui. Doar că, după ce au reuşit să treacă de poarta Consulatului, odată ajunşi în curtea acestuia, altă problemă. Nu puteau intra sărmanii nestingheriţi şi nevăzuţi de nimeni să înşface “hârţoaga sheia românească” şi “s-o tundă mai repede din gară”, căci “drashii  sheia di români s-au apucat de alte hârţoaji”. Este vorba de o listă, iar în ordinea strigării persoanelor după nume şi prenume, intram fiecare în sediul Consulatului. Să vezi ce supărări pe ei, că de ce trebuie să le strige numele în gura mare, să ştie toţi că sunt români! Sau ce supăraţi şi deranjaţi se arătau atunci când funcţionarul care ne chema în ordinea de pe acea listă le schimonosea puţin numele de familie (pe care recunosc că şi eu aş putea să le citesc greşit pe unele, deşi locuiesc de o viaţă aici), ori prin scăparea unei litere, ori prin folosirea accentului altfel decât le place lor.

Foarte neplăcut mi-a fost atunci când am fost poftit de către oficial să intru în Consulat, am rugat să mi se permită să trec, iar unul dintre alde Vanea sau Artiomca  noştri n-au catadicsit mult şi a dat drumul prostiei pe gură “cini vrea aşă di tari sî shii român, las sî treacî înainti”. L-am întrebat calm, de ce se află în acel rând şi de ce pretinde la paşaportul românesc, dacă nu-şi doreşte să fie român? Desigur că lui Vaniuşca nostru, sau cum l-o mai fi chemând ia dispărut pe loc graiul, blocândui-se neuronul şi nefiind în stare decât să bâiguie ceva neînţeles. Posibil omul s-a muiat aşa rău, deoarece la doi metri era şi oficialul de la Consulat şi a asistat la această discuţie şi s-a arătat vădit deranjat, deşi a încercat să nu facă sesizabil acest fapt. Eu, în locul acelui oficial i-aş fi interzis să mai intre şi aş fi făcut demers ca acel om să nu mai ia paşaportul românesc în veci.

Odată ajunşi sus şi văzându-se cu certificatele de cetăţenie în mână, unii deja încercau să se facă nevăzuţi, dar spre disperarea lor au fost opriţi şi rugaţi respectuos să rămână pentru depunerea jurământului faţă de România şi să audierea imnul de stat al României.

Să-i fi văzut cum îşi dădeau coate, doar că de data asta pentru a ajunge undeva cât mai în spate pentru a nu-i vedea nimeni atunci când va fi nevoie să depunem jurământul toţi odată (eram în jur de 320 de persoane conform listei) şi să intonăm imnul statului, căruia devenisem de curând cetăţeni. Este un lucru paradoxal la moldovenii, cum se mai grăbesc ei să fie primii, să fie în faţă, atunci când vor să obţină ceva (în cazul acesta certificatul de cetăţenie) şi cum doreau să se facă nevăzuţi ascunzându-se cât mai în spate atunci când trebuiau să-şi îndeplinească prima lor obligaţiune în calitate de cetăţean român, cea de a jura credinţă statului român.

De faptul că atunci când am depus jurământul toţi împreună, de fapt au fost cel mult 50 de persoane care au făcut-o, sau la intonarea imnului când au făcut-o şi mai puţini, cred că nu mai e nevoie să mai amintesc în detaliu.

Am remarcat un moment important, când, după consumarea acestei ceremonii oficiale (dacă pot să o numesc aşa acea forfotă deloc plăcută), când domnul Consul, printre altele a ţinut să specifice celor prezenţi, că din acel moment cu toţii sunt români. “Români şi nu moldoveni, sau cum vă place dvs să vă autointitulaţi”. A fost un moment foarte important şi o specificare foarte binevenită, care pe mulţi i-a lăsat nu prea plăcut impresionaţi, de aceea oficialul a ţinut să repete acea frază de 2-3 ori pentru a se face înţeles de toţi.

Cât despre mine. e greu de explicat ce sentimente profunde am trăit. Nu ştiu dacă aş putea să descriu în cuvinte sentimentele trăite, cum îmi bătea inima atunci când mi-am pus mâna dreaptă pe ea, în momentul când în boxe răsuna imnul României “Deşteaptă-te române”. Poate ar fi ceva asemănător cu momentele când Steaua sau Rapid defilau în cupele europene şi ne făceau mândri că suntem români, când fetele de aur ale gimnasticii româneşti duceau pe podium faima României, iar în timp ce se intona imnul României se urcau trei drapele româneşti care semnificau locurile 1, 2 şi 3, podium adjudecat în întregime de România. Aş mai putea asemăna acele momente trăite cu momentele când Mutu înscria în poarta Italiei la Campionatul European din 2008, ca imediat să fiu readus cu picioarele pe pământ de grimasele făcute de moldovenii veniţi după paşaport românesc la adresa identităţii de român, asemeni momentului când italienii au înscris golul egalizator la doar câteva minute după deschiderea scorului de către Mutu, sau şi mai rău, când Mutu a ratat copilăreşte penalty-ul în faţa lui Bufon, sau când Doroftei a primit o lovitură puternică la ficat de la Arturo Gatti, iar u el, am simţit acea lovitură şi noi, toţi românii.

Dar să revenim la debutul acestui articol, unde am specificat că un eveniment neplăcut care s-a petrecut astăzi m-a făcut să scriu despre toate astea. În timp ce-mi ocupasem locul liniştit la coadă pentru a-mi face programare, am avut marele nenoroc ca înaintea mea să se afle un individ trecut de 50 de ani, care nici în ruptul capului nu vroia să-mi răspundă în română că el este ultimul la rând şi că după el trebuie să ocup şi eu rând. La nici 2 minute, a apărut o duduie, până în 25 de ani, care la fel s-a adresat în rusă întrebând cine e ultimul. I-am răspuns în română, la care a vorbit şi ea în română, desigur, foarte nemulţumită de acest fapt. Individul din faţa mea supărat probabil că nu am vorbit cu ea în română şi probabil mânat şi de alte gânduri a hotărât să o invite pe acea duduie să stea în faţa lui. Toate bune şi frumoase între ei, deşi se cunoşteau de câteva clipe, au trecut la aşa drăgălăşenii şi chicoteli susţinute de o vociferare supărătoare în rusă, încât am fost nevoit să rog nişte doamne să-mi permită să ocup loc în rândul de alături în urma dânselor.

Evident că muţi erau deranjaţi de vociferările celor doi, de parcă ar fi făcut-o intenţionat, încercând parcă să demonstreze cine e şefu’ între Prut şi Nistru de mai bine de 200 de ani. Doar că, în prostia lor, probabil că nu aveau de unde să ştie că teritoriul unde este amplasat o instituţie consulară, ambasadă etc. este proprietate a statului respectiv şi nu a Republicii Moldova, unde ei se cred stăpâni. Poate că le-aş fi trecut cu vederea şi acest fapt, dacă odată ajunşi în faţa ghişeului, duduia aia, probabil aburită de vaporii de alcool şi de cochetăriile acelui moş, sau poate din prostia şi josnicia care-i reprezintă pe mulţi ruşi de pe la noi, şi-a permis să o apostrofeze pe domnişoara care o deservea (după câteva replici în rusă), că cum aşa, ea lucrează aici şi nu cunoaşte limba rusă? Să fi văzut cu câtă indignare s-a manifestat duduia, demnă de un rol în cele mai tari pelicule hollywood-iene. Nu am reuşit să intervin eu şi poate a fost mai bine aşa, căci mi-au luat-o înainte alte persoane prezente, vădit deranjate de tupeul porcesc al duduii blonde.

Am avut ocazia să mă aflu mai mulţi ani printre românii de peste Prut şi cunosc în detaliu “dragostea” lor pentru aceste specimene aduse pe acest pământ de prin fundurile Siberiei pentru a ocupa locul românilor băştinaşi, deportaţi ei la rândul lor prin Siberii de gheaţă. De aceea nu înţeleg, de ce autorităţile române nu sunt mai atenţi cui oferă cetăţenia română? De ce nu instituie un concurs, o probă în care cei ce-şi doresc paşaport român, mai întâi să demonstreze că merită acest drept, să cunoască limba română să demonstreze sentimente pozitive şi devotament faţă de România?

Ştiu, mulţi ar spune că şi aşa durează mult până obţii cetăţenia, dar eu sunt sigur că pe lângă anii de aşteptare pe care suntem nevoiţi să-i îndurăm, încă o zi, o săptămână sau o lună pentru această procedură nu ar însemna nimic, din contră, ar fi un lucru binevenit.