Opiniile, sugestiile, propunerile le aştept la valentyn26@gmail.com

Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 30 iunie 2010

Dă-le Doamne mintea cea de apoi jurnaliştilor moldoveni!

Multe se mai pot întâmpla pe meleagurile noastre mioritice. Vrute şi nevreute, gândite şi negândite...
Dar cu toate acestea eram obişnuiţi din partea comuniştilor, din partea unora cu un grad mai redus de raţionalitate. Dar din păcate văd că boala prostiei începe să dea şi peste unii reprezentanţi ai clasei "care ştie ce înseamnă carte" (cel puţin asta cred, sau credeam despre jurnaliştii noştri).
Şi ni se reproşează că nu ne putem rupe de trecut, că oamenii de rând sunt nostalgici după Uniunea Sovietică, după comunism, după Voronin. Şi asta ni se reproşează de cele mai multe ori de fraţii noştri de peste Prut care au invadat forumurile de pe la noi (doar unii pot fi numiţi fraţi, căci alţii la limbajul întrebuinţat la adresa noastră, numai fraţi nu pot fi numiţi). Şi ni se mai reproşează că niciodată nu vom "pupa" Europa cu atitudinea noastră...Şi continuarea cred că o cunoaşteţi cu toţii, adică cuvintele necenzurate la adresa celor nostalgici.
Ţin să dau dreptate celor ce spun că o bună parte din populaţia dintre Prut şi Nistru înca mai visează la pâine de 16 copeici şi cârnaţ de 2 ruble. Dar haideţi să vedem şi care sunt cauzele care duc la întinderea în timp a acestor nostalgii bolnave. Nu mă voi referi la toate aceste cauze, căci sunt aproape infinite ca număr. Voi vorbi doar de un fenomen foarte des întâlnit la noi, chiar zilnic, şi anume jurnalismul de doi bani care se practică pe plaiurile noastre mioritice.
Ştiu, mulţi dintre cititori o să sară cu fel de fel de acuze de genul "ce vorbeşti, că noi avem tocmai două televiziuni de ştiri în ţară". Şi la ce bun fraţilor, dacă acei oameni care-i vedem zilnic pe ecrane ne toarnă numai inepţii şi nu scapă nicio ocazie de a ne băga pe gât deşeurile comuniste, sub titulatura de PC şi membrii săi.
De ce spun asta? Cred că singuri puteţi observa asta în fiece zi. În loc să ruleze pe ecrane zi de zi documentare cu ororile şi crimele sovietice, ei ne tot arată că uite ce a vomat Petrenco azi; fiţi atent ce a râgâit Munteanu prins prin parc de jurnaliştii noştri angajaţi; nu scăpaţi ultimul grohăit al lui Voronin.
Şi de parcă astea nu ar fi fost îndeajuns, tinerele noastre jurnaliuşti l-au lăsat azi baltă pe Ghimpu şi au dat fuguliţa la Voronin, că poate, poate prind şi ele un râgâit suprem al Dumnezeului lor, poate se căpătuiesc cu vreo ocheadă de moşneag şi vreo glumă cu iz de agăţat femei pe centură de la acesta.
Păi cum naiba poţi să laşi baltă un preşedinte de stat, fie el şi interimar, pentru inepţiile unui boşorog, locul căruia este la muzee, ca să nu spun ceva mai deocheat.
Bine, nu e nici Ghimpu întruchiparea inteligenţei, nu e nici pe placul tuturor, face şi el multe gafe, o dă în bară de mule ori, dar e totuşi Preşedinte de Stat şi e mult peste Voronin din toate punctele de vedere.
Ceea ce au făcut purtătoarele de microfon astăzi este o neruşinare crasă, fie şi pentru un simplu om să-l laşi aşa baltă.
Şi ce vom vedea deseară la ştiri? Bineînţeles, inepţii de-ale lui Voronin, când bravii noştri jurnalişti l-ar fi putut întreba pe Ghimpu cum intrepretează el faptul că ruşii au luat atitudine faţă de decretul său privitor la ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940, şi se pare că se pregătesc şi de sancţiuni economice, şi cum vede preşedintele nostru ieşirea din această situaţie.

Vorba primarului, "Da-o-n mă-sa de jurnalişti de care avem noi"

luni, 28 iunie 2010

O căprioară în gară - o ultimă speranţă a oamenilor.

Am scris această nuvelă, conducându-mă după evenimentele petrecute în vara anului 1940, când URSS a ocupat cu forţa Basarabia, obligându-i pe români să plece de aici în 4 zile (termen pe care însuşi ruşii nu l-au respectat), în speranţa de a deschide ochii şi de a-i face să înţeleagă adevărul pe cei ce încă mai susţin sus şi tare că ruşii ne-au salvat de sub ocupaţia României. Ruşii ne-au ocupat cu forţa, rupându-ne de la Patria Mamă – România, şi ne-au adus doar rău şi suferinţă, de care nu putem scăpa nici acum…..

Era sfârşit de iunie, cu mult soare şi timp frumos. De dimineaţă se anunţa să fie o zi frumoasă, caldă, chiar caniculară ca şi precedentele. Oamenii se grăbeau care şi încotro, la serviciu, la cumpărături, care la lucru în câmp, căci se spune că „cine se trezeşte de dimineaţă mai departe ajunge”. Nu departe se observau un grup de copii care se grăbeau să ajungă la ore, unii din ei se opriseră puţin şi vorbeau ceva. Se pare că nu prea aveau chef de ore, căci arătau ceva spre partea de apus unde se afla nu departe o frumoasă pădurice de mesteacăn, iar sub poalele copacilor se întindea un teren de fotbal. Deodată se întâmplă ceva, ceva neprevăzut ce-mi atrăsese atenţia la ei. Unul din ei se pare că atrăsese atenţia celorlalţi. La început am crezut că felul cum era îmbrăcat acel pici stârnise zarvă între ei. Acesta părea să fie genul de copil care nu iese niciodată din cuvântul părinţilor, sârguincios care aduce de la şcoală doar note care i-ar bucura pe părinţii săi. După ochelarii mari de vedere, părul ciufulit şi urmele de pix ce le avea pe uniforma şcolară era lesne de stabilit că era genul de copil ce stă în bibliotecă mai tot timpul, un fel de şoricel de bibliotecă.
La început am crezut că el era împotrivă ca să chiulească de la ore, iar ceilalţi se chinuiau să-l convingă. Treptat însă mi-am dat seama că altceva se întâmplă acolo. La început toţi se făcuseră cerc în jurul lui făcând glume şi amuzându-se pe seama lui, ca treptat să văd că începe să dispară zâmbetul de pe faţa lor, chiar unii mai mici afişând pe feţele lor o vădită teamă.
Începusem să devin curios: ce le putea spune acel copil de le atrase aşa mult atenţia tuturor. Privind la ceas, apoi la orarul trenurilor care era afişat în gară, văzusem că mai e suficient timp până să sosească trenul ce urma să mă ducă la Bucureşti. Atunci mă hotărâse-i să mă apropii puţin mai aproape de ei, poate voi putea să prind ceva crâmpeie din discuţia lor. Primul cuvânt pe care l-am înţeles a fost Hitler. Mă îngrozisem şi eu la auzul acestui nume, căci se zvonea că se pregăteşte de un sângeros război. Apoi brusc mă gândisem că sunt doar zvonuri ale copiilor, nu aveau ei de unde să ştie despre toate astea, pentru că atunci nu erau mijloace de informare în masă ca să poţi afla ce se întâmplă măcar la Iaşi, Bucureşti, Craiova sau Chişinău, dar încă ce se întâmplă tocmai în Polonia.
Eram gata să plec liniştit cu gândul că sunt doar nişte poveşti ce se inventează de obicei printre copii, când deodată aud cum unul din copii mai mari îl întreabă pe cel cu vestea „...dar tatăl tău ce este căpitan de avion...?” Nu aveau ei de unde să ştie cum stau lucrurile prin armata română... la care acel băiat care le captase atenţia tuturor cu povestirile lui, îi explicase că tatăl său era locotenent-colonel în armata română şi că a primit înştiinţare din partea casei regale să fie pregătiţi în orice moment din zi sau noapte să-şi apere ţara de o eventuală invazie a germanilor....
Brusc ceva se întâmplă, toţi îşi întoarseră privirea spre mine şi se uitară foarte uimiţi. Pentru moment mă fâstâcisem puţin. Aveam impresia că am fost observat că îi spionam şi acum îmi vor cere socoteala pentru asta. Deşi în privirile lor se citea mai degrabă uimire, curiozitate decât ură, ceea ce m-a şi derutat puţin, totuşi parcă mă luase puţin teama când am văzut că au început să se deplaseze în direcţia mea. Pe moment nu mi-a venit în minte decât să fac stânga împrejur şi să o iau repejor la pas, să mă pierd undeva prin mulţimea din gară pentru a evita un moment nu prea plăcut. Dar, imediat ce mă întorsesem cu faţa spre gară, în spatele căreia se afla şi acea frumoasă pădurice de mesteacăn despre care am vorbit mai sus, mi-am dat seama imediat că acei copii nu aveau nicio treabă cu mine. Imediat le-am înţeles marea uimire şi curiozitate ce se vedea în ochii lor căci am devenit la fel de uimit la vederea frumuseţii ce se observa de sub ramurile mesteacănilor din marginea păduricii. Era o căprioara de toată frumuseţea, zveltă, gingaşă şi fragilă. Şi mai mare mi-a fost uimirea când am văzut că în loc să se sperie de copii gălăgioşi ce se îndreptau spre marginea mestecănişului şi să se facă nevăzută printre copaci, ea venea spre noi, spre gară, spre mulţimea de oameni curioşi. Nu mai văzusem aşa ceva. Îmi venise în gând pe loc că era o căprioară ce fugise de la vreo grădină zoologică, căci părea să fie foarte obişnuită cu oamenii.
Atunci am început să înaintez prin mulţimea de oameni pentru a ajunge cât mai aproape de acea făptură frumoasă a naturii. Cu greu am reuşit să ajung în preajma ei căci nu eram eu singurul doritor de a fi cât mai aproape de ea, de a o atinge, de a-i simţi respiraţia caldă şi umedă în podul palmei. M-am îndreptat spre ea cu mâna întinsă, până ce i-am simţit botul cald şi umed în podul palmei. Ea nu se împotrivi deloc, chiar se apropie de mine şi mai mult parcă încercând să se ascundă de ceva din pădure. I-am privit ochii mari frumoşi, de o tulburătoare nevinovăţie, dar în care parcă se observau o urmă de teamă, spaimă, chiar groază. Era clar, ceva se întâmpla în pădure, ceva ce noi nu ştiam, iar această făptură minunată a naturii a venit să ne înştiinţeze, doar că noi nu-i puteam înţelege graiul.
Am examinat-o atent poate observ vreun semn, vreun număr după care mi-aş da seama de unde a evadat, de la ce grădină zoologică sau ocol pentru întreţinerea animalelor sălbatice. Dar spre marea mea uimire nimic din ce văzusem la ea nu arăta că ar aparţine de vreun ocol pentru animale sau grădină zoologică...
Şi totuşi mă uimea această îndrăzneală a ei de a veni în mijlocul oamenilor...o fiinţă deşi atât de splendidă, totuşi de o pură sălbăticie, venea cu atâta curaj într-o gară cu atâta zgomot făcut de monştrii metalici din gară, produşi ai minţii umane, şi zarva făcută de oamenii curioşi.
Imediat îmi venise în gând spusele acelui pici despre tatăl său şi războiul lui Hitler. Oare această fiinţă minunată simţea pericolul ce venea din apus, unde se afla şi păduricea de mestecăniş, oare să fi ajuns deja armatele germane aşa de aproape?Am încercat să-mi încordez auzul pentru a-mi da seama ce se întâmplă în pădure, poate aud unele eventuale zgomote. Dar nu se putea desluşi nimic în vacarmul ce-l făceau locomotivele, dar şi oamenii care se îmbulzeau să vadă mai bine căprioara, să o poată atinge.
Deşi mă îndepărtasem suficient de oameni şi de gară, totuşi nu se auzea nici cel mai mic zgomot în pădure care să-mi dea de ştire că s-ar întâmpla ceva acolo.
După câteva clipe de contemplare am fost brusc scos din gândurile mele de vocile oamenilor care se întristaseră căci căprioara brusc ieşi din mulţime şi o luă spre pădure. Mai putusem să observ doar cum se făcea nevăzută printre copaci.
Oamenii au început treptat să se împrăştie care şi pe unde, doar nişte femei în vârstă au rămas să mai bârfească acea întâmplare deosebită. Am auzito pe cea mai în vârstă dintre ele cum spunea că înainte de primul război mondial se mai întâmplase lucruri de genul acesta, dar cu totul în altă parte, probabil unde se născuse şi-şi petrecuse ea copilăria.
Atunci îmi trecuse prin tot corpul un fior rece. Auzisem de la oamenii mai în vârstă din sat despre ororile ce le făcuse primul război mondial. Oare să ajung să trăiesc şi eu asemenea momente groaznice? Pe loc îmi dispăruse toate visele mele măreţe de viitor, şcoala de aviator de la Piteşti, staţia de alimentare cu petrol pe care vroiam să o deschid.... Totul devenise pentru mine ceva de domeniul trecutului, le consideram doar nişte imaginaţii ale unui adolescent despre un viitor luminos, care acum se anunţa sumbru şi trist.
Am stat mult acolo aşezat pe iarbă. Acele femei după ce bârfiseră cât bârfiseră plecaseră şi ele, venise şi plecase şi trenul meu. L-am observat ca prin vis, dar nu mai aveam puterea şi dorinţa să mai plec. Nu mai vroiam să plec nicăieri, vroiam să fiu alături de părinţi, prieteni, căci se anunţau vremuri grele....şi cel mai mult îmi doream să mai văd odată acea fiinţă frumoasă care se ivise şi apoi tot aşa de repede dispăruse în pădure, să încerc să o privesc, să citesc în ochii ei ceea ce se întâmplă, ceea ce ne aşteaptă. Nici nu mi-am dat seama când se înserase deja. M-am ridicat şi am plecat spre casă, unde nu am fost întâmpinat cu prea mult entuziasm când au auzit că am renunţat la viitorul meu pentru o căprioară.
A doua zi dis-de-dimineaţă m-am trezit şi am plecat în gară. De data aceasta nu mai aşteptam niciun tren, vroiam doar să mai văd odată frumoasa căprioară în speranţa că voi putea înţelege ce se întâmplă. Timpul trecea foarte greu, îmi părea că stau acolo de o veşnicie. Am observat că nu numai eu aşteptam căprioara. Micii mei amici de ieri erau şi ei pe acolo în aşteptarea ei. Bineînţeles că ei aveau un alt scop pentru care o aşteptau decât mine. Totuşi asta îmi dăduse speranţă că ea, căprioara va veni din nou, deoarece nu o aşteptam doar eu şi asta însemna că sunt şanse să apară din nou.
În timp ce stăteam şi-mi tot veneau tot felul de idei unele mai optimiste decât altele nici nu observasem când căprioara îşi făcuse din nou apariţia. Doar că de data asta chiar părea înspăimântată de-a binelea şi parcă încerca să ne transmită şi nouă acea teamă a ei, o teamă care ar fi trebuit să ne pună în gardă asupra pericolului iminent ce ne aşteaptă A înaintat doar câţiva paşi din pădure s-a oprit, a început să lovească cu copita piciorului drept din faţă în pământul uscat de sub ea. A repetat de câteva ori această mişcare după care s-a făcut nevăzută în pădure.
Copii şi ceilalţi oameni se arătaseră foarte dezamăgiţi că de data asta nu au avut ocazia să se apropie de ea, să o mângâie, să se joace cu ea.
Şi mie îmi părea rău că nu am putut să-i privesc ochii, să citesc din ochii ei pericolul ce ne aştepta, dar era evident din neliniştea şi teama ei că se întâmpla ceva grav, lucru de care vroia să ne înştiinţeze şi pe noi.
De data asta nu am mai stat prea mult în preajma gării. Am plecat grăbit spre casă să-i anunţ pe cei de acasă despre cele întâmplate. Mama se înspăimântă la cele auzite, îşi făcuse cruce şi începu să se roage. Tata m-a privit şi mi-a zis „nu cred că aş mai putea îndura încă odată cele întâmplate în celălalt război”, apoi plecă îngândurat şi profund marcat spre casa veche, unde cu toţii bănuiam că ţinea arma ascunsă, dar pe care niciodată nu am avut ocazia să o vedem. Întrebându-l odată despre puşcă el mi-a răspuns scurt şi sec „ fiule, nu ai văzut şi nici nu-ţi doresc să vezi vreodată o adevărată armă, căci am văzut eu prea multe în copilăria mea”
Restul zilei trecuse repede, fiecare încercând să facă câte ceva prin curte, prin casă în speranţa că ar putea uita de cele întâmplate.
Urmă alte două zile la fel cu apariţii ale căprioare la marginea pădurii, în preajma gării de trenuri, apariţii ce au fost şi mai scurte decât primele două. Apoi nu s-a mai arătat la marginea pădurii. Toţi se întrebau ce se întâmplase cu ea, dar nimeni nu putea răspunde la această întrebare.
În a şasea zi după ce nu şi-a mai făcut frumoasa căprioară apariţia la marginea pădurii, se întorsese tata de la Sfatul Bătrânilor, era un vechi obicei al bătrânilor satului să se întrunească în momente grele şi de restrişte şi să discute, să se sfătuiască în privinţa unei anumite probleme cu care se confruntă satul nostru şi nu numai.
De la poartă am observat o tristeţe vădită pe faţa lui, ceva se întâmplase, ceva ce-l marcase mult. L-am întrebat ce se întâmplase. Mi-a răspuns că în timp ce discutau cu bătrânii satului se apropie de ei un cioban bătrân care le spusese că căprioara pe care o îndrăgise tot satul fusese împuşcată de un grup de oameni, partizanii, care cică s-au adunat cu arme în pădure pentru a apăra satul de un eventual atac al nemţilor. Ei împuşcase căprioara, dar nu fusese în stare să o împuşte mortal, iar aceasta reuşise să fugă de acei oameni răi până în preajma turmei de oi a ciobanului, unde nemaiavând puteri să meargă căzuse jos. Acesta o luă şi o ascunse în stâna sa unde încercă să o salveze. La puţin timp îşi făcuseră apariţia şi partizanii care o căutau şi-l întrebă dacă nu a văzut-o. Bătrânul evident că a negat ca ar fi văzut-o. Dar după ce plecă ei şi se întoarse înapoi la ascunziş pentru a ajuta căprioara rănită, aceasta deja nu mai respira...
În finalul celor spuse de tatăl meu am observat o lacrimă pe obrazul său. Parcă îşi pierduse graiul. Avusese nevoie de puţin timp pentru a-şi reveni, apoi spuse „de ce a trebuit să o omoare? Ei, partizanii, ruşii, cei care au spus că vor lupta spre binele nostru, ne-au luat şi ultimul bine pe care ni l-a trimis Dumnezeu, ultimul ajutor. Ea ne anunţase de pericolul ce ne ameninţă. Ne-au luat şi ultima speranţă!
Apoi se îndreptă repede spre hambar. Atunci îi văzusem pentru prima dată arma! Căprioara murise. Începuse ceea de ce ne temeam cu toţii. Începuse războiul! Începuse ocupaţia sovietică… urma cea mai neagră perioadă pentru poporul nostru…
Şi răul venea de la Răsărit, nu de la Apus cum se credea……….

marți, 22 iunie 2010

Mutări preelectorale surprinzătoare

Deși este doar 22 iunie, iar alegerile sunt încă departe, atmosfera din politica moldovenească se încinge pe zi ce trece, miza fiind potul cel mare la ipoteticele alegeri prezidențialo-parlamentare de la sfârșitul toamnei.

Alianța pentru Integrare Europeană începe să scârțâie din toate încheieturile, fiind sabotată tocmai din interior, interesele personale primând în fața angajamentelor luate în fața alegătorilor la momentul formării ei.

Chiar încep să se întrezărească unele alianțe în interiorul Alianței, chiar dacă acele uniuni ascunse ar fi părut de-a dreptul imposibile cu câteva luni în urmă.
Ieri, la ziua de naștere a lui Marian Lupu, Ghimpu și Chirtoacă l-au asaltat pe fostul comunist cu tot felul de cadouri și „sincere” urări de bine. Una interesantă, dar pe care nu prea o luam în seamă dacă nu era „întărită” mai târziu de Chirtoacă la un talk show, i-a aparținut lui Ghimpu, care i-a urat din tot sufletul lui Lupu să devină cât mai rapid Președinte. Ca mai târziu, la un talk-show televizat, pe Chirtoacă să-l apuce bărbățiile și să ceară franc ca Alianța să aibă un singur candidat la prezidențiale. Cine va fi candidatul, e lesne de înţeles, adică același căruia îi dăruise anterior cadouri scumpe și urări de preamărire împreună cu unchiul.

În timpul talk-show-ului, mă întrebam de unde naiba s-a trezit bărbăția în Chirtoacă tocmai acum, când fundul tânărului primar tremură tot mai mult din cauza administrării penibile a primăriei? Dar, amintindu-mi că PL-ul nu are un candidat care să adune mai mult de 1% în cadrul prezidențialelor, m-am dumirit care e tactica așa zișilor mari români de la PL, să mizeze pe statalistul Lupu la următoarele prezidențiale, ca și pe mai departe să poată împreună reprezenta cu stoicism interesele marelui muncitor întru prosperarea statului, Vladimir Plahotniuc.

Plahotniuc, cel care cu ajutorul lui Ghimpu și-a pus omul la BNM și cu indispensabilul aport al lui Lupu l-a înscăunat pe Zubco la Procuratură, joacă în continuare cartea decisivă cu PL și PD, după ce comuniștii au căzut în derizoriu.
În timp ce țara arde și la propriu și la figurat, iar unii încearcă să țină pe linie de plutire pe cât posibil această țărișoară, alții au intrat masiv în campanie electorală și-o fac ba pe salvatorii Alianței ba se joacă de-a moderatorii pe la ”Business Week-uri”.

Că tot veni vorba de acest „Business Week”, care se petrece chiar în sceste zile la Chișinău, îmi vine-n gând un mare semn de întrebare, de ce merite să se fi învrednicit Marian Ilici Lupu, de l-au ales ditamai moderatorul la un asemenea eveniment de anvergură internațională? Pentru că e șeful de partid al lui Valeriu Lazăr? Ori poate pentru a-l reprezenta la eveniment pe același omniprezent Plahotniuc, care l-a luat sub oblăduirea sa în ultima vreme pe vlăjganul cu aspirații prezidențiale?

Deși la Putere au venit „oameni noi”, din păcate, cei ce stau în spatele unora dintre ei sunt foarte vechi și continuă să ne surprindă cu mișcările lor. Din păcate, uneori interesele de partid, și mai ales interesele celor ce sta în spatele acestor partide, devin mult mai importante decât interesele statului. Altfel mi-e greu să-mi explic cum două dintre partidele din actuala Alianță se ocupă masiv cu campania electorală și mult mai puțin pe problemele statului, care sunt lăsate pe spatele celor ce și-au asumat guvernarea.

vineri, 18 iunie 2010

Să fie oare de vină canicula?!

Mare caniculă pe meleagurile noastre. Mergi pe stradă şi pe oriunde vezi oameni foarte dornici de a găsi un petic de umbră, în aşteptare de o adiere de vânt. Şi să mai vezi bucurie pe capul sărmanilor oameni când în sfârsit se iveşte şi troleul, astfel sperând să scape de zăpuşeala insuportabilă...dar, alt necaz, în troleurile noastre (şi în general în tot transportul public) vara eşti ca în cuptor. Mă rog, aşa or fi în viziunea mult stimatului nostru şi mult plimbatului nostru primar transportul public într-o capitală europeană, aşa cum ne-a promis el că vom avea odată ce ajunge el ditamai edilu' capitalei.
Dar să revenim la ale noastre...nu despre transportul public şi reuşitele primarului nostru vreau să sciu acum. O voi face cu altă ocazie şi promit să vă fac unele dezvăluiri de care nici n-aţi bănuit vreodată.
De altfel, era vorba despre canicula mare de afară şi efectul ei puternic asupra oamenilor de rând, care sunt nevoiţi s-o înfrunte la orice pas. Până aici toate sunt clare. Problema pe care nu o pot eu înţelege este cum de marii noştri guvernanţi sunt şi ei păliţi de caniculă, odată ce au parte de toate comodităţile ca să nu se întâmple asta? De ce spun că sunt păliţi de caniculă? Păi cum mama dracului poţi să iei asemeni hotărâri prin care-ţi sapi singur groapa? Şi încă să le mai aduci şi la statut de legi? Da-o-n mă-sa de raţiune, domnilor guvernanţi!
Bine, e de înţeles readucere în legalitate a blocurilor electorale, micşorarea pragului de validare a referendumului, care din start părea sortit eşecului dacă se rămânea pe vechiul prag. Dar să reduci pragul la 4% este o mare greşeală, dacă nu chiar prostie.
Păi dragi guvernanţi, voi chiar nu vedeţi pericolul ce vă paşte odată cu luarea unor asemeni hotărâri? O să încerc să enumăr eu doar câteva:
1. Ne-am trezi peste noapte în Parlament cu tot felul de MU-uri, Patrii şi Rdini, SRL Patria şi Şelin, poate şi alte scursuri din astea, care la primul pocnit din degete al lui Voronin ar face coaliţie cu PCRM-ul.
2. Pragul de 4% ar încuraja tot felul de partiduţe în care tatăl e şef, mama secretară de partid, iar cu copii şi cu celelalte rude membri, să participe la alegeri, fapt care ar aduce numai pierderi actualei guvernări.
Ar mai fi şi altele de spus aici, dar nu vreau să vă plictisesc cu tot felul de amănunte şi rânduri interminabile.
În luarea acestei decizii cred că a avut un cuvânt greu de spus şi autodeclaratul nostru preşedinte, bătrânul şi experimentatul nostru Urechean. Acesta îşi duce ultimele zile în prim-planul politicii noastre mioritice şi în zvâcnirile sale spasmatice încearcă orice modalitate de a mai încălzi un fotoliu moale încă vreo patru ani. Acesta joaca pe două fronturi. Dacă nu-i reuşeşte să convingă pe cineva să-l ia în căruţă (a se înţelege bloc electoral), îi mai rămâne o ultimă speranţa: acea de a rupe cumva 4% din preferinţele electoratului şi pupă şi el fotoliul de parlamentar.
Oricare ar fi situaţia şi cauza acestei hotărâri a alianţei, sper să le iasă totul bine, deşi e cam greu de crezut asta.

PS. Mai ştii, poate chiar o fi având Ghimpu adevăraţi aşi în mânecă, nu doar declaraţii.

joi, 10 iunie 2010

Un început....sper să fie şi reuşit

Pentru început vreau să salut toţi eventualii mei cititori şi totodată să-i rog să nu mă critice prea tare, sunt la început şi cred gafele, nereuşitele pot fi înţelese.
Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă că în viitoarele mele postări voi încerca să cuprind o sferă cât mai largă, pe cât îmi vor permite cunoştinţele şi experienţa în anumite domenii.
Desigur, e cam sumară prima mea postare, dar sper, cu timpul voi reuşi să avansez, în dependenţă de situaţii, împrejurări, tema abordată etc.